Ce faci când nu mai poți? Mai poți un pic

M-am trezit dimineața cu un nod în gât, o stare de apăsare în piept, fără să știu de ce.

Îmi văd chipul în oglinda din baie și-mi amintesc că și aseară am adormit plângând, de asta îmi sunt ochii atât de roșii… și triști.

Uneori, am impresia că durerea mea e cea mai mare din câte există.

Uneori, mă uit în jur și mi se pare că nimeni nu vede sau, dacă vede, nu înțelege cum mă doare pe mine, acolo, înăuntru.

Uneori, uit… Uit că viața e despre lecții de învățat. Lecții care nu vin scrise în cărți ce au coperți colorate sau titluri motivaționale.

Viața este. Și atât.

Se-ntâmplă să fim și noi, în ea.

Dar avantajul îl are ea: chiar dacă noi nu mai suntem, ea continuă.

Și-atunci… mi-am dat seama că nu am de ales decât să las să mă doară.

Să las să mă apese în piept.

Să las să fugă nopțile, chiar dacă nu dorm.

Până când va veni dimineața în care am să înțeleg care era lecția din spate.

Noi, ființele astea, de ne spunem umane, ne pierdem în tumultul zilelor și avem tendința, parcă, să ne îndepărtăm de tocmai ceea ce ne face umane.

Uman te face iubirea.

Și din iubire derivă tot.

Din iubire derivă frumusețea, în toate formele ei, în toate locurile, în toate contextele. Din iubire derivă sănătatea, pentru că te îmbolnăvești tocmai atunci când uiți să iubești. Din iubire derivă empatia, care îți dă curajul să lași ceva în urma ta, atunci când nu vei mai fi, nu în forma pe care o știi acum. Din iubire derivă ambiția să ajungi la succes, indiferent ce înseamnă succesul tău, indiferent ce îți face inima să bată și mintea să fie în extaz.

Așa că aleg să exprim umanitatea mea fix în relație cu cel mai important suflet din Universul meu: eu.

Aleg să mă iubesc, fix așa cum sunt.

Aleg să fiu blând cu mine atunci când simt că de asta am nevoie.

Da, pot și am voie să îmi închid internetul și să nu răspund câteva ore acelor sute de e-mailuri sau mesaje care fac să-mi bâzâie telefonul zilnic.

Da, e în regulă să sar peste o zi de sală, doar pentru că joia asta nu mai am energie suficientă.

Da, e in regulă să mănânc duminică seara paste carbonara. Se-ntâmplă o dată pe lună să am pofta asta. Pătrățele de pe abdomenul meu o să rabde. 🙂

Și parcă atunci când mă uit astfel spre mine, îmi văd și durerea ca fiind parte din cine sunt.

Da, e în regulă să mă doară. O să mai dureze o vreme. Am să mai plâng în unele nopți. Am să mă mai întreb de ce a fost să fie așa.

Dar apoi va veni dimineața în care totul va avea sens. Va veni dimineața în care nu mai doare.

Și-atunci am să accept că sfatul cel mai bun, atunci când simți că nu mai poți, este… să mai poți un pic.

Publicitate